Prima versiune a generatorului de flexiuni, pe care am implementat-o fără să mă consult cu nimeni (şi rău am făcut), indica în forma de bază a cuvântului fenomenele morfologice care apar la flexionare. De exemplu, pentru _bărbat_ stocam forma de bază _bărbaT_, unde _T_ indică transformarea _t →ţ_. Pentru _băiat_ stocam forma de bază _băiAT_ pentru a indica transformările _a → e_ şi _t → ţ (băieţi)_. Această informaţie referitoare la fiecare cuvânt trebuia cuplată cu nişte meta-cunoştinţe referitoare la partea de vorbire. De exemplu, transformarea _t → ţ_ nu se aplică decât la pluralul substantivelor (forma de singular articulat este tot _bărbatul_, nu _bărbaţul_).
Implementarea acestui sistem a fost relativ uşoară, dar concepţia a fost greşită. Cineva ar fi trebuit să treacă prin toate cuvintele limbii române şi să indice aceste fenomene morfologice. Volumul de muncă ar fi fost mic comparabil cu tastarea unui dicţionar întreg, dar ar fi fost oricum considerabil. Argumentul care a demolat complet această implementare a fost că ea nu putea reprezenta toate modelele de flexiune. În primul rând, numărul de fenomene morfologice depăşeşte cu mult numărul de litere şi simboluri Unicode convenabile pentru notaţie, iar în al doilea rând, flexionarea bazată pe sufixe este inerent ambiguă. De exemplu, _roditor_ şi _chior_ au acelaşi sufix _-or_, dar se flexionează diferit (_roditoare_, respectiv _chioară_).
Implementarea acestui sistem a fost relativ uşoară, dar concepţia a fost greşită. Cineva ar fi trebuit să treacă prin toate cuvintele limbii române şi să indice aceste fenomene morfologice. Volumul de muncă ar fi fost mic comparabil cu tastarea unui dicţionar întreg, dar ar fi fost oricum considerabil. Argumentul care a demolat complet această implementare a fost că ea nu putea reprezenta toate modelele de flexiune. În primul rând, numărul de fenomene morfologice depăşeşte cu mult numărul de litere şi simboluri Unicode convenabile pentru notaţie, iar în al doilea rând, flexionarea bazată pe sufixe este inerent ambiguă. De exemplu, _roditor_ şi _chior_ au acelaşi sufix _-or_, dar se flexionează diferit ( _roditoare_, respectiv _chioară_).
De-abia în acest moment am început să caut alte soluţii. Astfel am aflat că lista de forme flexionare exista deja de zeci de ani. Alf Lombard (1902-1996), un lingvist suedez, a prins drag de limba română şi i-a studiat gramatica în amănunt. După care a creat nişte aşa-numite „modele de flexiune”. Adică a împărţit cuvintele limbii române în clase de echivalenţă cu flexionare identică, atâtea câte a putut identifica. Pentru fiecare clasă, a ales un cuvânt-exponent căruia i-a înşirat explicit paradigma. Prin studierea transformărilor exponentului, se poate deduce paradigma altui cuvânt cu acelaşi model de flexiune. De exemplu, _ceapă_ şi _damigeană_ au acelaşi model de flexionare. _Ceapă_ este exponent şi pluralul lui, definit explicit, este _cepe_. Observăm transformările _ea → e_ şi _ă → e_. Prin analogie, pluralul lui _damigeană_ este _damigene_. În final, s-a dovedit că limba română are cam 800 de modele de flexiune (circa 280 pentru verbe, 320 pentru substantive, 120 pentru adjective şi altele). Aceste modele au fost publicate în Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, apărut în 1981.
